Adi Min

04 octombrie 2019 ora 10:14 AM

Ion Coman, Am indragit muntii:
Un pionier al Pietrei Craiului a atras în anul 1937 atenţia alpiniştilor asupra acestui traseu, apoi nimeni nu a făcut alte încercări, pînă în 1950, cînd Hornul Adînc a devenit ţinta echipei formate cu doi prieteni şi soţia mea.
Într-o zi de vară ne-am căţărat pînă sub cel mai mare obstacol, săritoarea de patruzeci de metri, întunecoasă, cu ziduri cenuşii, umede. În tăcerea acestui ascunziş nu pătrunde nimic, în afară de picuratul apei şi fîlfîitul de aripi al păsărelelor. În dreapta săritorii am descifrat înlănţuirea fisurilor şi am imaginat mai întîi un traseu posibil, în diagonală" spre stînga, pînă deasupra peretelui. În curînd au început să răsune loviturile de ciocan şi bîzîitul tot mai înalt, caracteristic pitoanelor. Suspendat la treizeci de metri înălţime, m-am necăjit vreme îndelungată, încercînd să depăşesc o fisură foarte subţire, cu ajutorul celui mai micuţ piton, delicat forjat, ca un bibelou.
La capătul a două ore de efort, escaladarea peretelui sfîrşea cu o traversare şi o săritură emoţionantă, în albia hornului.
În continuare, ţinutul devine ceva mai ospitalier, fără ca totuşi să piardă ceva din aspectul său alpin. Creasta cu jnepeni străjuieşte cîteva lungimi de coardă mai sus. Apusul soarelui ne-a prins ramonînd o crăpătură îngustă şi verticala, destul de grea pentru exploratorii săi obosiţi.

Te rugam lasa un comentariu