Astăzi se împlinesc 1 an de la trecerea în nefiinţă a lui Zsolt Török. Astăzi se împlinesc 63 ani de la deschiderea traseului Fisura Nordică (Turnul Mare al Dianei), 49 ani de la deschiderea traseului Turnul Porumbeilor (Turnul Porumbeilor), 49 ani de la deschiderea traseului Turnul de Aramă (Turnul de Aramă)

O ascensiune pe Valea Seacă a Caraimanului (1933)




116 vizualizări


  • O ascensiune pe Valea Seacă a Caraimanului (1933)
  • Poze (1)
  • Comentarii (0)
adăugat de Ad Min la data de 03.02.2020
editat de Adi Min la data de 04.02.2020

O ascensiune pe Valea Seacă a Caraimanului (1933).


 Sursă: România Pitorească 1933 

În dimineața zilei de 21 August a. c. am sosit în Buşteni împreună cu camaradul Oring.


La ora 5 jum., ne-am alăturat unui grup de 3 alpinişti în frunte cu arhitectul G. pentru a urca Valea Seacă a Caraimanului. Am urmat deci drumul marcat cu semnul o cruce roșie.


Oring fiind la a doua ascensiune din vara acestui an, nu putea merge în acelaşi pas cu grupul. Am fost deci nevoit să rămân în urmă cu el, mai ales că grupul a părăsit marcajul și a luat-o pieptiș prin pădure.


La ora 7 jum., am început să suim pe fir, înfruntând un întreg șir de bolovani până ce am ajuns la prima săritoare, o surplombă destul de grea și pe care am ocolit-o pe partea dreaptă. Ajunşi din nou în firul văii, am continuat cățărarea pe diferite stânci.

După un urcuș o oră am ajuns în punctul unde valea prezintă o cotitură pronunțată. De aici pe vreme frumoasă se poate vedea Crucea Caraiman, ținta finală a excursiei noastre.


Cu mici opriri, am continuat urcușul cale de încă o oră și jumătate. La un moment dat am auzit chiotele grupului care ne-o luase înainte. Am suprimat opririle cu gândul ca să-i ajungem și să putem folosi și noi frânghia lor în cele 5 săritori pe cari le-am întâlnit și a căror înălțime variază între 6 și 25 metri.


La ora 11 ne găseam în fața celei de a doua săritori, înaltă de aproape 10 m. Am urcat-o cu destulă greutate. Ajuns pe o platformă m-am oprit, așteptându-mi prietenul. La un moment dat, bolovanul în care se sprijinea, se desprinse și începu să se rostogolească producând un zgomot infernal. Îmi consideram tovarășul pierdut. Rămăsei câteva clipe împietrit de emoție și durere. După câteva minute cari mi s-au părut o veșnicie îl zăresc cum se agăța de jnepeni și se târa pe bolovan, îndreptându-se spre mine cu rucksacul în spinare și cu nelipsitul lui baston legat de sac.

După un mic popas, am pornit mai departe pe firul văii până-n locul unde Valea Seacă se unește cu Valea lui Zangur.


Era ora 12 când am început să urcăm un prag plin cu jnepeni și a cărui înclinație atinge aproape 60 grade.


În curând am trecut Săritoarea Prelucie pe malul stâng al Văii Seci și ne-am continuat urcușul prin marea poiană a văii, către hornuri. Din acest loc se poate vedea crucea lui Raphael. Ne-am descoperit și am păstrat câteva clipe de tăcere în memoria acestui nefericit drumeț.

După încă puțin mers am zărit grupulcelor 3 cari ne-o luaseră înainte. Erau la a treia săritoare. Le-am strigat să ne aștepte, pentru a folosi și noi frânghia în restul săritorilor ce mai aveam de escaladat. Le-am cerut un răgaz de un sfert de oră pentru a-i ajunge. Ei foarte "serviabili" ne-au oferit o oră, însă... după câteva minute au plecat.


Să ne fi întors ar fi fost foarte greu, căci această vale este mult mai dificilă la coborât. Să fi așteptat până cineva ar fi venit cu frânghie ar fi fost tot atât de greu. Ne-am luat deci inima-n dinți și am pornit-o înainte ca să scăpăm din această situație.

Timpul fiind frumos, ne-am putut bucura de priveliștea ce ne-o oferea din acest loc Valea Prahovel. Minunatul peisagiu ne-a făcut să uităm pentru câteva clipe, necazurile prin cale am trecut.


Din nou am început să urcăm pe fața din dreapta firului și a cărei înclinație este foarte pronunțată. Această parte pe care am escaladat-o și care ne-a răpit 3 1/2 ore este penultima și a fost cea mai grea, căci am fost nevoiți să ocolim cele 4 săritori. Reintrați în fir ne rămăsese ultima săritoare.

Grupul celor 3 nu se mai vedea.


După un scurt popas am început să mă cațăr pe o stâncă cu înclinație de aproape 70 gr. După câțiva metri parcurși m-am văzut în imposibilitatea de a mai înainta. De întors nici nu putea fi vorba. Cu eforturi mari, am început să cobor către dreapta, la noroc și fără să știu unde. Cu destulă greutate am ajuns într-un loc sigur.


Tovarășul meu care se găsea în aceeași situație în care mă aflasem eu cu puțin timp înainte, l-am sfătuit să ocolească o stâncă de o formă rotundă. A făcut o mișcare greșită și a început să se prăvălească. Norocul lui a fost ca s-a apucat de un jneapăn. Ajuns din nou lângă mine, am mai urcat pe fir aproape o jumătate de oră și am terminat valea. Am luat-o la stânga pe o brână largă, ocolind ultimul colț al crestei și am ajuns în fața crucii. La ora 5 p.m. am coborât la Cabana Brav situată în gura Văii Jepilor.


Aici ne-am întâlnit cu grupul celor 3.


Am scris rândurile de mai sus pentru a arăta emoțiile prin care am trecut și acestea mulțumită numai grupului celor 3 cari au dat dovadă de o totală lipsă de camaraderie turistică. Dealtfel, cu toată graba lor, nu au ajuns decât cu puțin timp înainte.


Recomand această excursie, numai drumeților bine antrenați și echipați. Aceștia pot urca valea în 6—7 ore.


I. WEISS, membru A.T.R.P.






Sursă - România Pitorească, decembrie 1933

Categorii: alpinism  |  istorie alpina  |  Caraiman

Poze


alt

Comentarii