Astăzi se împlinesc 60 ani de la deschiderea traseului Creasta Frumoasă din Vâlcelul Săritorii de sub Găvan (Peretele Orga Mare)

Fisura Verde - 33 de ore în perete




361 vizualizări


  • Fisura Verde - 33 de ore în perete
  • Poze (1)
  • Comentarii (0)
adăugat de Ad Min la data de 12.02.2020
editat de Adi Min la data de 13.02.2020

Premiera traseului Fisura Verde din Peretele Văii Albe. Walter Kargel și Andrei Ghițescu, 1954


 Sursă: Walter Kargel 

        21 august. Sîmbătă dimineață sînt întrebat la telefon: — Ce zici de Fisura Verde?“ La ora trei plec, alergînd spre gară.

    La Bușteni ne întîmpină o răcoare plăcută, după aerul încins din tren. Urcăm la refugiul Coștila, timp de două ore, fără lanternă, prin pădurea întunecoasă. Luna nu a răsărit încă și nu se vede nimic. Pipăim poteca cu picioarele, iar mîinile le ținem întinse în față, pentru a nu ne lovi de brazi. În sfîrșit, ieșim din pădure și atingem refugiul. Bilanțul: zgîrieturi pe mîini și o rană la frunte.

        22 august. Dimineața, la ora șapte, plecăm de la refugiu, după ce am lăsat anumite instrucțiuni pentru cazul că nu ne întoarcem în aceeași zi.

    În Circurile Văii Albe ne întîmpină peretele alb, sclipind în soare. De sub un bolovan, tovarășul meu Andrei scoate o legătură de pitoane. Le numărăm: sînt treizeci și trei.

    În curînd ajungem la baza traseului. Sîntem în espadrile, bocancii i-am lăsat la refugiu. Ne legăm în cele două corzi. Andrei poartă rucsacul cu un hamac, două pulovere, pantaloni de trening, două bidoane cu apă, patru roșii, pîine, niște cașcaval, prăjituri, 20 de bucăți de zahăr, precum și pitoanele.

    Primele lungimi de coardă sînt cunoscute. Ele duc spre Fisurile Centrale pe muchia dintre Circul Central și Circul Pintenului. Urcăm diverse fisuri. După trei lungimi de coardă, ajungem la o terasă, urmează un diedru cu pernițe de iarbă și un piton de rapel, apoi plăci de piatră și un piton cu o carabinieră ruginită, semn al unei retrageri forțate. Îl recuperăm. E ultimul piton pe care aveam să-l întîlnim în cale. De aci, drumul cunoscut o ia spre dreapta. Noi continuăm să urcăm direct în sus spre un brîneag marcat cu doi arbuști minusculi — loc pe care-l denumim „dumbrava“.

    O lespede căzută din perete formează cu peretele o grotă în care e o umbră plăcută, după căldura infernală din acest perete sudic. Bem puțină apă și mîncăm prăjituri.

    Deasupra capetelor noastre se vede un horn. Ca să-l „prindem“, facem o piramidă și batem un piton. Ne urmăm drumul spre o despicătură, unde ne regrupăm, iar de acolo traversăm spre stînga, batem un piton cu inel, facem un rapel dirijat spre stînga și ajungem la baza traseului propriu-zis. Sus de tot, deasupra capetelor noastre, se ghicește prezența Brînei Mari a Coștilei. Ne sucim gîtul pentru a repera ieșirea, nu se vede însă nimic concret. Pierdem mult timp încercînd să găsim o fisură pentru baterea unui piton de bază. În sfîrșit, se pare că pitonul ține. Acum urcăm două-trei lungimi de coardă, pe o fisură, pînă la o porțiune surplombantă. Traversez, la dreapta, spre un brîneag, bătînd pitoane într-o gresie putredă, care sună a gol. Fac naveta, pînă aleg o fisură la mijlocul brîneagului pentru continuarea drumului. Andrei se pregătește să plece. Își pune rucsacul greu în spinare, scoate pitoanele de bază și începe traverseul, încet, prudent. Nu putem solicita prea mult pitoanele. Brusc, primul piton iese... Andrei face cîțiva pași grăbiți pe peretele vertical... Al doilea piton ține... Încă puțin și Andrei se află lîngă mine, în siguranță. Încă două lungimi de coardă, direct în sus pe fisuri, peste surplombe. Bat piton după piton, ajung la o mică platformă, bat două pitoane, într-unul introduc autoasigurarea, în celălalt leg una dintre corzi. Acum pleacă Andrei. Își pune rucsacul, cu o mînă se ține de coarda rigidă, deoarece prizele sunt rare și friabile, cu cealaltă mînuiește ciocanul, scoțînd pitoanele bătute de mine.

    Avem pitoane puține și trebuie să facem economie. Afară de aceasta, experiența ne-a învățat că acest traseu se pretează aproape numai la pitoane orizontale, din care avem numai 10-12 bucăți. În special, un piton lung de 25 cm, pe care l-am numit „tata mare“, ne face servicii neprețuite. În sfîrșit, Andrei ajunge lîngă mine, se autoasigură, atîrnă rucsacul într-un piton și începe mînuirea corzilor. Operația reîncepe. Schimbăm puține cuvinte: atenție, filează neagra — slăbește alba, filează alba — slăbește neagra, ține amândouă, slăbește încet, fii atent, că iese pitonul! Acum se întunecă repede. Am ajuns pe un mic brîneag, Andrei vine și el, și ne pregătim pentru bivuac. Batem o mulțime de pitoane, atîrnăm autoasigurarea, hamacul, rucsacul. Eu voi dormi în hamac, în timp ce Andrei își pregătește un loc de stat jos. Pentru aceasta sapă cu ciocanul în pămînt și-și face două scărițe în corzile ce atîrnă din pitoane, pentru a nu sta cu picioarele atîrnate în gol. Într-o nișă minusculă, punem o lumînare și apoi mîncăm ceva. Cu apa stăm prost. Rămîne o singură înghițitură pentru mîine dimineață. Mă culc în hamac și privesc stelele, Calea Laptelui, luminile din Bușteni și Azuga, Valea Albă întunecată și neagră, Circurile și Peretele vast. Începe să sufle „alizeul“ răcoros și-mi este frig, cu toate că am pe mine hanoracul, un pulover, cămașa, un tricou, pantalonii scurți, pantalonii de trening, pantalonii de cățărătură și două perechi de ciorapi. Dinții „pornesc în galop“. După ora 11 iese luna, subțire și palidă, deasupra Postăvarului. Și noi care credeam că e trecut de miezul nopții! Lungă noapte!

        23 August. Dimineața mijește palidă deasupra aburilor din vale. Aurora e roșie, prevestind schimbarea vremii. Toată noaptea n-am dormit. Stăteam cu ochii închiși, degetele mă dureau și buzele erau uscate. Andrei ședea cu picioarele în scărițe sau stătea în picioare și privea. Deodată mă face atent că, în spatele Tigăilor Ciucașului, apare soarele. Mai stau o vreme în hamac, în timp ce Andrei face pregătirile de plecare. În fine, mă decid să mă scol. Ultima înghițitură de apă, o jumătate de lămîie cu două bucăți de zahăr, o roșie cu cașcaval. Scoatem pitoanele, ne dezbrăcăm de hanorac și pulover, soarele începe să încălzească. Facem rucsacul, legăm espadrilele, îmi orînduiesc carabinierele și pitoanele, ciocanul e la îndemână. Am pornit. De la primul piton, limba se încleiază în gură. Buzele au crăpat. Cu greu trec primele surplombe, pînă se încălzesc mușchii. Apoi vine o surplombă mai mare, care mă oprește. După două încercări nereușite, îl aduc și pe Andrei. Sunt 3 ore de cînd am plecat de la bivuac. În circuri apare prietenul nostru Tudorel și strigă spre noi. Nicăieri nu se poate bate un piton. În sfîrșit, Andrei vine lîngă mine și mă urc pe umerii lui. Acum, trecerea surplombei e ușoară. Urcușul continuă. La ora 11, stăm pe un brîneag îngust, la 40 m deasupra bivuacului. Mă simt slăbit din cauza foamei. Înghit ultima roșie cu o bucățică de cașcaval și pâine. Îl rugăm pe Tudorel să vină în Brîna Coștilei cu apă și cu o coardă, deoarece ieșirea ne apare problematică. Tudorel dispare pe poteca refugiului. Urmează un traverseu spre dreapta și un urcuș pe o rampă de iarbă. Ajungem la baza unui perete vertical de 40 m, deasupra căruia se află Brîna Coștilei. Acum vine partea cea mai grea. Singura posibilitate o oferă o fisură, care în partea de sus apare superficială și „cimentată“ și care se termină într-un hornuleț cu intrarea surplombată. De la rampa ierboasă urc 15 m, pînă la o regrupare minusculă. Vine și Andrei cu pitoanele. Urc încă 5 m, apoi posibilitățile îmi apar epuizate. Mă întorc. O a doua încercare dă greș. Ne decidem să-l așteptăm pe Tudorel. Trec două, trei ore, dar Tudorel nu mai apare și discutăm posibilitățile de a coborî în rapel pe traseul pe care am urcat. Dar înainte de aceasta, vreau să mai fac o ultimă încercare de ieșire. Acum mă simt mai bine și m-am odihnit. Cu forțe proaspete, mă cațăr în sus, bat piton după piton, în locuri care înainte mi s-ar îi părut imposibile. Acum fisura apare fără relief, ca o dîră trasă cu creionul pe perete. Nu se mai poate bate niciun piton. Cu atenția încordată la maximum, folosesc micile prize. Mai sînt câțiva metri pînă la buza hornulețului, spațiu pe care-l parcurg calculînd fiecare mișcare. Acum, intrarea în horn se află deasupra capului meu. Cu băgare de seamă, introduc o mînă și găsesc o priză bună. Urmează a doua mînă și cu o sforțare supremă mă salt în sus. Picioarele atîrnă libere deasupra golului și stau în horn numai prin frecarea pieptului și cu mîinile încleștate pe prize. Cîteva clipe trec fără să pot face cea mai mică mișcare. Forțele mă părăsesc rapid. Simt că trebuie să dau drumul, dar voința de a trăi e mai puternică. Încă un efort și reușesc să înving punctul mort și mă înțepenesc bine în horn. Răsuflu ca o locomotivă, pulsul îmi bate tare. Din piept iese un strigăt de triumf am ieșit! Nu aud răspunsul lui Andrei, fiindcă sîngele îmi vîjîie în urechi. Încă o pauză pentru odihnă și ramonez în horn către ieșire. În patru labe, ies pe covorul moale de iarbă al Brînei Coștilei. După o convorbire cu Andrei, arunc toată fierăria de pe mine și mă trîntesc în iarbă. Apoi bat un ultim piton, fixez una dintre corzi în el și-l scot pe Andrei. Ne felicităm pentru performanță. Este ora 6 seara și ne odihnim în iarbă. Au trecut 33 de ore de cînd am intrat în perete. Dincolo, pe Caraiman, se vede un grup de turiști. Luăm fierăria, strîngem corzile și coborîm spre refugiu. În drum, pe Valea Gălbenelelor, îl întîlnim pe Tudorel. Are cîteva înghițituri de apă și o lămîie. În sfîrșit, la refugiu găsim apă suficientă și bem, bem, bem...








Articol publicat în Almanahul Turistic 1964

Categorii: alpinism  |  istorie alpina  |  Costila

Poze


alt

Comentarii